Eram rezident într-un spital universitar de psihiatrie.
Amfiteatrul clinicii avea un paznic bătrân. Paznicul suferea de o foarte
veche psihoză cronică. Psihoza nu mai era activă, însă omul își găsise
o umilă utilitate în singurul loc în care fusese cât de cât acceptat
de-a lungul lungii sale vieți: spitalul de psihiatrie – ceea ce în sine e
o poveste banală și tristă. Își făcea datoria cu o strictețe de care
niciun angajat obișnuit nu ar fi dat dovadă: nimeni, absolut nimeni nu
intra în amfiteatru fără aprobarea oficială, sau neînsoțit de persoane
oficiale. În acea zi, o studentă la medicină a ajuns mai devreme la
cursul de psihiatrie, și a vrut să intre în amfiteatru. Bineînțeles că
paznicul bătrân nu a deschis ușa.
dr. Vlad Stroescu
Nu știu toate detaliile, pentru că nu am fost de față, dar din câte
am înțeles, studenta a încercat mai întâi să joace cartea ierarhiei
medicale: la urma urmelor, ea era ditamai studenta la medicină, și
paznicul – doar un amărât de paznic bătrân. N-a mers nici așa, și ceva
din inflexibilitatea paznicului, poate o formă de praecox Gefühl,
a înspământat-o literalmente pe studentă, care i-a administrat
paznicului o palmă de autoapărare preventivă, apoi a sunat la poliție.
.....
.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu